Poneiul roz se intoarce cu Tramvaiul 92
Pe ce îşi cheltuie românii banii?
Când spun asta nu ma refer la românul de rând ci la Ministerul Culturii si Cultelor si la Institutul Cultural Român, institutii care ar trebui sa promoveze arta chiar si in aceste momente de criza economica. Cu toate ca de când am descoperit limbajul, noi oamenii, am conceptualizat totul uitând ca, tot noi, am inventat reliagia si ca cele mai importante religii ale lumii vorbesc despre fapul ca mai înainte de toate cele văzute şi nevăzute a fost cuvântul lui Dumnezeu „prin care toate s-au făcut şi fără de care nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut”.
Ma intreb ce se va intâmpla când vom fi reusit sa conceptualizam totul si ca realiatatea asa cum o stim va redeveni CUVANT. Va fi dematerializata, apoi informatizata si quantificata in biti. Ma intreb ce se va intampla in momentul in care povestile vor fi exprimate printr-o singura idee sau ce se va intampla cand, fiind atat de atrasi de modernism, vom renunta la tot ceea ce pâna acum era considerat ARTA.
Pentru ca aceste raspunsuri le voi descoperi când raspunsul lor nu va mai putea salva nimic din ceea ce insemna ceva pentru nostalgicul din mine voi incerca sa evidentiez un caz cat se poate de interesant… din punctul meu de vedere.
Acum un an de zile, mai exact in iulie 2008, sub obladuirea ICR-ului, trei tineri “artisit” ce neputându-si asuma nici macar propria declaratie artistica si-au semnat celebrul “ponei roz” cu pseudonimele Nuclear Fairy, Irlo şi Omar. Incidentul, ce s-a discutat chiar si in senatul SUA sub acuzatie de antisemitism, a fost mediatizat in tara impârtind parerile in doua categorii. Cum evenimentul a fost “uitat” atat de presa internationala cat si de cea din românia, un alt artist român (stabilit în Suedia din 1993) in persoana domnului Stefan Constantinescu se gaseste sa strige in gura mare ca a gasit tichia de margaritar pe care o “pierduse” chelul. Lucrarea dumnealui, care ar trebui sa reprezinte România la Bienala de la Venetia, intitulata “Tramvaiul 92” ne evidentiaza ca fiind un popor de oameni violenti (cel putin la nivel verbal) care nu se sfiiesc sa-si ameninte perechea, ca o omoara, intr-un spatiu public. Si ca totul sa fie cat mai românesc este subliniata si indiferenta “monumentala” a românului la o asemenea situatie.
Poate ca austriecii s-au saturat de “tiganii” care le manaca lebedele; poate ca spaniolii s-au saturat de “tiganii” care le sparg casele; poate ca italienii s-au saturat de “tiganii” care le violeaza si le omoara femeile dar poate ca si eu ca “român” m-am saturat sa fiu “promovat” in afara granitelor tarii, prin orice mijloace, ca fiind un infractor. Cred ca arta, prin mesajul ce-l poarta, trebuie sa deschida ochii si sa educe si ca valoarea unui individ este valoarea cuvantului sau (in acest caz a mesajului transmis de arta sa). Inainte de a fi cunoscuti ne facem cunoscut cuvântul. Cum cuvântul suntem noi, inseamna ca noi avem valoarea cuvantului nostru! Cu toate astea, un “român” care traieste in Suedia le “povesteste” strainilor, sub aceeasi obladuire a MCC-ului si ICR-ului, cum suntem noi… ca fiind unul dintre noi!
Cu ceva timp in urma vorbeam cu un prieten despre viitorul artei. Vorbeam despre ceva ipotetic pentru ca arta a murit din care mi se pare. Cred ca ne-am indepartat de conceptul de ARTA atata vreme cât un caine legat ce moare de foame si de sete poate fi considerat ARTA; atâta vreme cât niste animale bagate in formol sunt considerata ARTA si inca una foarte bine cotata, atata vreme cât un “artist” cu cat este mai “inaccesibil” cu atat este mai bine cotat. Asa cum spunea preietenul caruia nu vreau sa-i divulg numele, ultimul mesaj artistic ar fi o sinucidere a artistului, inregistrata si pastrata ca ultima lui marturie care sa ateste faptul ca arta a murit. O astfel de sinucidere artistica a “incercat” reprezentantul Marii Britanii la Bienala de Arta – McQueen – care a prezentat un film amatoresc despre gradina Bienalei, asa cum arata ea in afara Bienalei, intr-un timp post-arta. Ceea ce McQueen nu si-a dat seama este faptul ca in afara câtorva “exceptii” (reminescente ale vechii scoli de arta, modernizate nu prin forma de exprimare ci prin modernizarea mesajului, arta nu este prezenta nici la Bienala. Ceea ce este totusi prezent la Bienala sunt niste lucrari ale unor “oameni celebri” pe care “criticii de arta” ii numesc artisti pentru ca le este frica sa recunoasca adevarul din fata ochilor – arta a murit sau s-a ascuns!
Poate ma veti intelege mai bine daca veti citi articolele singurului ziar care a scris anul asta despre Bienala de Arta de la Venetia:
http://www.cotidianul.ro/crima_pasionala_romaneasca_la_bienala_de_la_venetia-86352.html
http://www.cotidianul.ro/celebritatile_artei_au_esuat_la_bienala_de_la_venetia-87466.html
11 June, 2009 at 4:43 pm
Titlul ”Poneiul roz se întoarce cu Tramvaiul 92” stârnește interesul în lecturarea acestui comentariu cu privire la, încă, cea mai prestigioasă Bienala de arta din lume, cea de la Veneția.
Se începe cu întrebarea ”Pe ce își cheltuie românii banii?”, o întrebare care din start îi câștigă autorului ”prietenia” multora dintre cititori deoarece, așa cum știm cu toții, Guvernul nostru nu știe ce trebuie făcut cu banul în mână, iar noi suntem sătuli de asta. Însă pe parcurs ce citești acest text observi că autorul este mai degrabă supărat pe ”Arta” cu care s-a prezentat România la aceasta Bienală decât pe banii care s-au cheltuit pentru ea. Zic ”Arta” și nu Arta fiindcă sunt de acord ca o ceartă în troleibuz, și nu tramvai, nu este o artă. Probabil aici cei care au citit textul se împart în păreri personale, așa ca și eu o să mi-o spun pe a mea.
Deși DEX-ul definește Arta ca fiind, citez, ”Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini expresive”, eu nu pot sa accept, sau mai bine zis, conștiința mea nu poate sa accepte că o astfel de reprezentare poate fi numită artă.
De ce? Deoarece eu consider ca arta adevărată poate fi creată, nu copiată, doar de un geniu.
Sunt de acord ca ne-am îndepărtat de conceptul de Artă însă, spre deosebire de domnul sau doamna AddOnAI, eu cred ca încă Arta mai există și nu s-a ascuns de noi. Noi am încetat sa o cautăm deoarece geniile sunt din ce în ce mai puține și am pierdut speranța care o aveam la începutul secolului al XIX-lea, atunci când se credea ca vom ajunge în viitorul apropiat la perfecțiune.
Respectul meu pentru autorul acestui text, domnul sau doamna AddOnAI, și una sau doua întrebări pentru el:
Câți bani s-au cheltuit pentru aceasta Bienala din partea Ministerului?
și
Ce părere a avut despre celelalte reprezentații de la aceasta Bienală?
14 June, 2009 at 12:01 pm
trist.
suntem romani si asta ne ocupa tot timpul